Multe dintre aceste instrumente, precum lectura, (auto)evaluarea, meditația, munca etc., fac parte din arsenalul pedagogic universal, dintotdeauna.

Două elemente, însă, sunt specifice Filocaliei și, chiar aș îndrăzni să spun, au o mare doză de originalitate, mai ales în modul în care au fost puse în practică.

Este vorba despre ascultare și tăierea voii, doi termeni care descriu, de fapt, un proces unic, prin care o persoană se conectează la voința și sfătuirea presupus superioară a unei alte persoane, de mare încredere.

În Biserică, acești doi termeni, deși intens folosiți, au fost abuzați până la inutilizare. De ce? Pentru că, cel mai adesea, sunt complet greșit confundați cu disciplina, în cadrul raporturilor ierarhic-instituționale ori devin pretexte pentru dominare psihologică, în raporturi fals duhovnicești.

Și, ca să nu lungesc explicațiile, amintesc de o situație relatată în Filocalia 11  în care, un monah a venit la sfântul Varsanufie, să se plângă de ucenicul său neascultător. Confruntat cu această acuzație, foarte gravă în context paideic-monahal, ucenicul răspunde ceva de genul: Nu pot asculta de el, fiindcă nu simt că vrea să-mi facă bine cu poruncile lui, ci doar să mă stăpânească, să mă domine!

Deci ascultarea și tăierea voii nu sunt despre anihilarea propriei voințe și clacarea în fața tupeului invaziv.

Nu, ascultarea și tăierea voii se revendică de la ascultarea Fiului lui Dumnezeu Întrupat, care a făcut voia Tatălui până la moartea pe Cruce. Nu intru aici în detalii teologice dar, acționând în acest mod, Iisus a dezvăluit o nevoie a minții umane, de a-și subordona de bună voie voința, unei alte voințe, superioare.

Desigur, a asculta de bună voie de cineva și de a pune pe plan secund preferința proprie este, în sine, o dovadă de putere! Dar e chiar mai mult de atât! Practicate în deplină libertate, ascultarea și tăierea voii sunt dovezi de sănătate sufletească și exerciții de sănătate mintală.

În plus, ascultarea și tăierea voii mai vin cu ceva deosebit de valoros și benefic pentru suflet, și anume evlavia. Evlavia e foarte prețioasă deoarece setează o limită egoismului, slavei deșarte și face mândria drăcească imposibilă.

Ascultarea și tăierea voii autentice se manifestă doar în cadru de iubire. Astfel, cred că mediul optim de manifestare este între soți, iar dovada că ascultarea și tăierea voii sunt autentice, nu manifestări patologice, e plăcerea pe care o simte cel care-și subordonează voia sa celuilalt.

Însă ascultarea și tăierea voii pot fi practicate și cu un prieten de încredere, alt membru al familiei, chiar psihoterapeutul și, desigur, duhovnicul, dacă e un om cu reală frică de Dumnezeu.

Totuși, ascultarea și tăierea voii, nu sunt atitudini implicite, în raport cu ceilalți. Când devin stări recurente, obligatorii, ceva nu e în regulă. Plus că, din timp în timp, e indicată o răzvrătire simulată, pentru a analiza reacțiile. Dacă cel obișnuit cu ascultarea ta se mânie când e înfruntat ori contrazis, e clar că duhul iubirii de stăpânire și-a vârât ghearele în inima lui, iar ascultarea și evlavia față de dânsul au devenit o nerozie.