Azi, dacă cuiva i se pune pata pe altcineva – pata bună, mă refer – se zice că are „un crush”. Pentru că așa se zice și în filme, normal.

Din cât am înțeles eu, „crush-ul” acoperă o plajă de situații de la o simpatie intensă până la chestii care, apoi, se evaluează cu „Doamne, ce-am făcut?!”, „Oare ce-a fost cu mine?!” și tot așa!

„Crush-ul” are ceva ispititor, pentru că te transportă, pentru o vreme, în tinerețea în care hormonul făcea KO neuronul, din prima rundă!

Sunt interesante și conotațiile termenului, că spunem „crush”, deci cădere, zdrobire! Și, tot așa, se spune eufemistic și în Pateric, despre monahii care cedau curviei: că au căzut!

Deci, poanta e veche, prostul e nou!

Dar să vedeți cu ce cuvinte frumoase e descris crush-ul în rugăciunea arhierească de dezlegare, unde se spune că: „cu frumusețe străină mi-am rănit inima”! Cu totul altceva, nu?

Că una e să spui la spovedanie că am avut un „crush” și alta e să spui că „cu frumusețe străină mi-am rănit inima”!

Totuși, dacă un bărbat pățește beleaua, i-aș recomanda să-i spună soției că a pățit un „crush”, decât să aducă vorba în fața ei de frumuseți străine!