O întrebare veche de când lumea

Unii probabil recunosc aceste versuri, dintr-o piesă B.U.G. Mafia, lansată în 2005. Când am auzit-o prima dată, mi s-a părut de o vulgaritate maximă. Mulți ani n-am mai ascultat-o. Reascultând-o însă cu urechea bărbatului matur, un pic mai trecut prin viață, am remarcat altceva: un lirism frust al unui joc versat și precipitat de seducție, dintre un bărbat și o femeie, care se vânează reciproc.

Motivul e evident la bărbat. La femeie, ceva mai obscur, dar încă destul de ușor de descifrat.

Clement Alexandrinul și surpriza continuității

Recitind una dintre marile opere ale lui Clement Alexandrinul, Pedagogul, am găsit o uluitoare corelație cu piesa celor de la B.U.G. Mafia. În urmă cu aproape 1800 de ani, Clement a scris:

„…sânii, care până atunci priveau drept spre bărbat, se pleacă spre copil, fiind învățați să-i dea hrana, ușor de obținut, lucrată de natură spre folosul creșterii copilului.”

Ideea este frapant de apropiată: trupul nu e doar biologie, ci și limbaj. Iar limbajul trupului este citit, interpretat și, uneori, supra-interpretat.

Nu sugerez vreo filiație culturală improbabilă. Nu e vorba de influențe, ci de o realitate perpetuă a experienței umane.

Toate aceste observații nu sunt despre „vinovăția femeii”, ci despre felul în care dorința circulă între oameni și despre responsabilitatea fiecăruia față de propriile impulsuri.

Seducția nu este imorală. Pierderea controlului este

Gălăgia seducției din piesa amintită nu exprimă neapărat ceva fundamental imoral. Ea descrie o realitate veche de când lumea: femeia afișează, mai mult sau mai puțin voit, semnale de disponibilitate, pe care bărbatul nu le poate ignora complet.

Aceeași observație apare la Clement Alexandrinul, într-o societate în care standardele morale publice erau mai scăzute decât astăzi. Comunitățile creștine încercau să se distingă printr-un alt tip de conduită:

„În niciun chip nu trebuie îngăduit femeilor să se dezgolească…, ca să nu păcătuiască nici bărbații, nici femeile…”

Afirmația e problematică azi, dar contextul e esențial: Clement nu legifera pentru toți, ci pentru o comunitate minoritară care își asumase conștient un standard diferit.

Instagram, validare și dorință

Este greu să nu vedem aici o analogie cu rețelele sociale. Platforme precum Instagram exploatează nevoia umană de validare, care se manifestă diferit la femei și la bărbați. Nevoia de a fi admirat se cuplează firesc cu impulsul de a privi și dori.

Nu e vorba de demonizarea tehnologiei. Mulți oameni se întâlnesc astfel, formează cupluri, întemeiază familii. Întrebarea rămâne însă: poate o imagine – sau o mie de imagini – să surprindă cine ești cu adevărat?

Rușinea ca luciditate, nu ca vină

La Clement Alexandrinul, rușinea nu este echivalentă cu vina. Ea este mai degrabă o jenă față de cedarea în fața unui impuls irațional. Problema nu este dorința, ci lipsa stăpânirii de sine.

Această idee va fi rafinată ulterior de Marcu Ascetul, care mută accentul decisiv:

„…nenorocita de minte se lipește cu ușurință de tot ce vede…”

Nu frumusețea este problema, ci mintea neantrenată: uitarea, lenea, neștiința.

Păcatele „de-a dreapta” și rafinarea ispitei

Ioan Scărarul duce observația și mai departe, avertizând că până și rugăciunea poate deveni prilej de excitare erotică. Nu păcatul grosier este cel mai periculos, ci cel rafinat, mascat în discurs spiritual.

Aici se află una dintre cele mai incomode intuiții ale tradiției filocalice: cu cât omul este mai cultivat spiritual, cu atât tentațiile pot deveni mai subtile.

O etică masculină uitată

Pentru a evita orice tentă misogină, merită citit și un text vechi, Constituțiile Sfinților Apostoli, care se adresează explicit bărbatului căsătorit. Aici, responsabilitatea seducției cade ferm asupra bărbatului: vanitatea, împodobirea excesivă, dorința de a plăcea pot deveni prilej de cădere pentru alții.

Este una dintre cele mai realiste și echilibrate etici conjugale formulate vreodată.

Poate că nu dorința este problema…

…nici frumusețea, nici privirea. Problema apare atunci când omul încetează să fie stăpân pe sine și devine prizonierul a ceea ce vede, simte sau își imaginează. Între impuls și faptă există un spațiu fragil, dar decisiv: acolo se joacă libertatea omului. Iar felul în care alegem să locuim acest spațiu spune, mai mult decât orice morală declarată, cine suntem cu adevărat.