În cartea de mai jos povestesc toată aventura mea legată de postul cu apă, care a început în martie 2021. A început de nevoie, după ce de mai bine de jumătate de an umblasem pe la cei mai cunoscuți medici din Iași care, pe rând, m-au suspectat de cancer intestinal, pancreatic, tiroidian, scleroză multiplă, hernie hiatală, boli autoimune al căror nume nici nu-l mai țin minte, boala Lyme etc. Tot felul de piste care să explice inexplicabila stare generală de rău, straniile senzații de pe piele, insomnia severă, sensibilitatea paroxistică la stimuli exteriori, pulsul haotic și, deasupra a toate, o anxietate gigantescă și inexplicabilă, prăvălită din senin peste mine.

Acum știu că, toate acestea erau cauzate de Long Covid, iar în prezent se știe bine ce este și în câte feluri se poate manifesta această mizerabilă maladie. În 2021, însă, prin Long Covid se înțelegea o recuperare mai lungă din Covid-ul acut, eventual cu referire la cicatricile rămase pe plămâni, la unii pacienți. Acum se știe că Long Covid este un sindrom multisistem complex, cauzat de trecerea prin organism a virusului Covid-19, fără nici o asemănare cu fața acută a infecției virale. Long Covid-ul poate fi numit în multe feluri, dar eu cred că e perfect legitim să considerăm că e iadul în toată grozăvia sa, pe persoană fizică.

Nu exagerez deloc, iar cei care în ultimii 3-4 ani au simțit că sănătatea lor s-a deteriorat groaznic, iar medicii nu i-au putut ajuta în niciun fel, înțeleg perfect ce vreau să spun.

Așa am ajuns eu la postul cu apă, iar în 2021 am postit în martie 11 zile. Apoi, în lunile următoare 5 zile, apoi 9. Am simțit o mulțime de îmbunătățiri ale sănătății, dar Long Covid-ul a rămas neatins.

În noiembrie-decembrie 2022 am ținut primul post lung, de 28 de zile. Atunci am realizat că am descoperit calea spre vindecare, dar și că drumul va fi mai lung decât sperasem. În perioada următoare, tot la câteva luni am postit 33, 15, 33, 26, 21 de zile. Acum mă consider vindecat. Ce a mai rămas e prea puțin să mai consider a fi boală, ci e ca jena unei cicatrici care a închis o rană adâncă.

Repetarea postului, dincolo de vindecarea dorită, mi-a deschis ochii cu privire la natura acestei practici. Astfel, am conștientizat că postul doar cu apă e posibil pentru că e înscris în natura noastră să funcționăm și să supraviețuim pe durate lungi, în acest mod. Cu alte cuvinte, supraviețuirea fără hrană este o funcție a corpului.

Postul doar cu apă e ca mersul în două picioare. Nu e ușor să-l înveți la vârsta adultă și de unul singur, mai ales dacă toți cei din jur strigă la tine că te pune în pericol de moarte.

Cred că reflecțiile mele pe marginea acestei practici vor deschide multora orizontul de înțelegere a ceea ce suntem și ce poate corpul și mintea noastră. Abia aștept ca volumele să ajungă la cititori și să le aflu impresiile!

Totuși, o spun și în carte, dar o repet și aici: luați cuvintele mele cu precauție, ca pe o poveste, a unui alpinist ori ale unui scafandru. Eu doar vă spun cu toată sinceritatea și tot realismul povestea. Concluziile să le tragă cititorii!