Zice Evagrie Ponticul că „dacă te milostivești de vrăjmaș, ți-l vei face dușman”.

Foarte interesant cuvânt, mai ales dacă îl corelăm cu porunca Mântuitorului, de a ierta de 70 ori câte 7!

De unde rezultă că iertarea și rugăciunea pentru vrăjmaș sunt un bine pe care ți-l faci ție însuți și nu e nevoie ca acestea să fie semnalizate cumva. Ai iertat în sinea ta, îți pomenești senin vrăjmașii la rugăciune și viața merge senin mai departe. Vorba unui personaj de film: „Avem nevoie doar de iertarea lui Dumnezeu. Restul e vanitate și pierdere de vreme.”

Lucrurile se schimbă, însă, atunci când vrei s-o faci pe milostivul, pe darnicul ori generosul cu cel care te urăște.

Adică, dacă-i ceri o dată, elegant, iertare, cum e și recomandat, e ok.

Dar dacă faci un gest concret de bunăvoință, adică îi dai ceva ori îl ajuți cumva, te poți trezi că ai făcut dintr-un dușman pasiv, unul activ.

Excepție face ajutorul într-o situație de viață și de moarte. Orice altceva, însă, e problematic!

Acestea sunt abisurile sufletului uman, asta e viața.

Motiv pentru care, pe măsură ce înaintez în viață, cred tot mai puțin că prietenia ar fi rezultatul unui efort atent de cultivare a unei relații, ci cred, mai degrabă, că e o fericită coincidență ori darul lui Dumnezeu.

De fapt, după o vârstă înțelegem toți că nu orice înhăitare e o prietenie.