M-a întrebat cineva care este părerea mea despre rolul duhovniciei într-o relație de iubire dintre soți / dintre un bărbat și o femeie.

Părerea mea s-a cerut, părerea mea se dă! 

Scurt spus: rolul duhovniciei într-o poveste autentică de iubire este nul sau totalmente irelevant.

De fapt, corelarea duhovniciei cu iubirea este un pur non-sens, întrucât cele două fac parte din registre taxonomice complet diferite, în care iubirea e apexul piramidei, iar duhovnicia e ceva, pe undeva, mult mai jos, în corpul piramidei.

Mai clar de-atât: dacă iubirea e o stea unde se produce fuziunea hidrogenului — cea mai longevivă, stabilă, constantă și energogenă reacție fizică din Univers — e stupid să te gândești că ar mai fi nevoie să arunci surcele în acest foc, care are deja formidabila putere de a determina contopirea a două nuclee, într-unul!

Putem spune, însă, că iubirea autentică emană spiritualitate, o lumină specifică, așa cum fuziunea hidrogenului emană fotoni.

Din punctul meu de vedere, acolo unde duhovnicia se îndeasă obstinat într-o relație, acolo ori e nevroză, ori nu e iubire. Pentru că iubirea e generoasă, dăruitoare — în raport cu alții —, dar autosuficientă — în raport cu ea însăși.

Dar dacă steaua iubirii nu s-a aprins, din lipsă de masă critică, duhovnicia și alte feluri de cârje, sigur că pot avea rostul lor, împiedicând sau măcar întârziind dezagregarea a ceea ce este.

Știu, pot suna maximalist aceste vorbe, dar nimic nu se apropie de maximalismul dincolo de care nu se mai poate imagina ceva mai sus și care spune: „Dumnezeu este iubire!”.