Noi, cei de 40+ suntem generația experiențelor materiale

Să ne raportăm doar la registrul gustativ. Până în 90, papilele noastre cunoșteau o paletă relativ redusă de gusturi. (În treacăt spus, acestea erau majoritatea 100% naturale, dar nu acesta e subiectul postării.)

Apoi a venit avalanșa de savori! „Ai mâncat Bonibon, dar gumă Turbo, dar banane, dar kiwi, dar Coca-Cola?”. Cam așa ne chestionam noi, copii fiind, unii pe alții, după fiecare reclamă nou apărută la tv.

Apoi, am cunoscut belșugul alimentar, sub forme de neimaginat înainte de ‘90. Cei de-o vârstă cu mine sau mai mari înțeleg bine ce spun! 

Merg acum prin supermarket și zâmbesc, când îmi aduc aminte cum arătau magazinele „Alimentara”, în care intram cu mama de mână, prin ‘88-‘89.

În dimineața asta i-am făcut Nataliei un sendviș sofisticat cu pâine, ou de țară, brânză provolone și bacon, tras în tigaie. La un moment dat se oprește din mestecat și zice că nu mai poate mesteca, pentru că a descoperit „ceva moale”. Adică un firicel de grăsime mai ațoasă. În situații de-astea, nu prea stau la discuție cu ea, nu-i permit să facă mofturi nejustificate la mâncare. 

I-am zis doar că sunt poate sute de milioane de copii care nu au norocul să aibă în gură ce are ea acum și că-L supără pe Dumnezeu cu nemulțumirea ei. 

Dar am divagat. Problema pe care vreau să o subliniez e că, în epoca belșugului de mâncare, am atins un prag maximal. Hrana bună, gustoasă nu mai poate da bucurie. 

Se știe de multă vreme: după o bucurie, ființa omului are nevoie de un timp de refacere, ca să poată simți o altă bucurie. Așa e datul!

Iar problema mâncării care nu mai dă bucurie nu o rezolvă decât postul. Ia țineți un post, evitând proteina animală, dar reduceți și savorile, limitându-vă doar la gustul curat de fructe, legume, pâine, fasole, cartofi și celelalte, să vedeți ce bucurie are masa de Crăciun ori Paști!

Din experiența recentă a celor 28 de zile de post doar cu apă, din care abia am ieșit, vă spun că un pahar de suc de portocale poate să te facă să bocești, copleșit de o bucurie inexplicabilă și inexprimabilă.

Nu cred că a existat vreodată o epocă care să tocească simțurile omului mai abitir ca aceasta. Iar pe omul cu simțurile tocite îl paște depresia, așa cum pe cuțitul cu lama boantă, rugina!