În Fermoarul cerului spun că în starea de post, la un moment dat, ai sentimentul că te vezi și te înțelegi pe tine însuți într-un mod nou, cum n-ai fi bănuit vreodată că este posibil. De pildă, ai sentimentul clar că ești un continuum trup-suflet, iar separarea operată de teologie, filosofie etc., este doar o convenție de lucru, pentru descrierea și înțelegerea mai ușoară a unor categorii care au niște particularități specifice.

În timpul postului simți că trupul este/poate fi spiritual, la fel cum, în perioadele de excese (hrană, băutură, sexualitate etc.) sufletul devine, parcă, imperceptibil.

Astfel că, în postul cu apă, se activează un nou simț, se deschide o nouă perspectivă, iar capacitatea de înțelegere a sinelui se lărgește uluitor! Totuși, vreau să fie clar: nu e ceva paranormal! În Fermoarul cerului îmi exprim convingerea și încerc să demonstrez că postul doar cu apă nu e ceva para-normal, ci e doar un mijloc prin care se activează o funcție naturală a corpului, în care se desfășoară o serie de procese psiho-fizice speciale, printre care și cel de autovindecare. Am ajuns la concluzia asta trecând în ultimii ani prin mai multe serii de post, ce însumează aproape 200 de zile, și observând că, de fiecare dată, se activau niște etape perfect identice, cum transpare și din Jurnalul de post.

Însă un lucru care mă frământă de ani de zile, de când practic această formă de „asceză” este: cum e posibilă și cum anume se produce vindecarea, în timpul acestui post? Am adresat întrebarea unora dintre prietenii mei medici însă, nefiind practicanți ai postului doar cu apă, unii au ridicat din umeri, iar alții m-au contrazis, că nu e posibilă vindecarea, mai ales în cazul bolilor cronice.

Totuși, pe lângă aproape deplina vindecare de oribilul Long Covid, eu am mai scăpat prin aceste posturi de o secantă durere de spate, nu mai port ochelari, nu mai am dureri articulare și nici disconfortul digestiv care m-a însoțit de pe la 20 de ani. Deci ce se întâmplă, cum e posibil?

În timpul ultimului meu post de 12 zile, despre care am povestit aici, am avut o revelație! Desigur, este revelația cuiva fără studii medicale, însă intuiția unui spirit analitic, bazată pe experiență și observație directă, chiar formulată într-un limbaj care nu este de specialitate, are valoarea ei.

Totul a pornit de la observarea faptului că, în timpul postului doar cu apă (de regulă în zilele 2-4) suferințele cunoscute se modifică. Să luăm cazul durerilor: cei care au dureri de diferite tipuri, în timpul postului, acestea nu doar se amplifică (1-2 zile), dar își modifică radical înfățișarea. Se simt altfel, par niște dureri tinere, diferite de cele bătătorite, cronicizate. Apoi, ca prin minune, se vindecă ori se ameliorează semnificativ.

Și mă gândeam așa: ce este o boală cronică? O boală cronică este un dezechilibru fiziologic pe care, la un moment dat, corpul nu mai luptă să-l corecteze, ci îl acceptă, încercând să-l gestioneze prin ajustarea parametrilor sistemelor conexe. Așa se explică de ce o boală, mai devreme ori mai târziu, va atrage după sine o altă boală. Sau de ce folosim medicamente pentru corectarea bolilor cronice care sunt, de fapt, niște „cârje chimice”.

Iar revelația mea a fost că, în timpul postului doar cu apă, bolile cronice sunt „reasignate” la statutul de boală acută, iar corpul încearcă iarăși (și foarte adesea și reușește) să le vindece.

Oricum, ideea că postul păstrează sănătatea și că aduce vindecare este un loc comun în toată literatura teologică. Însă trebuie reținut ceva: referința nu e la postul așa cum îl înțelegem noi astăzi. Postul vegetal, chiar atunci când este ținut corect și cu alimente curate, are oarecare putere curativă, însă rămâne unul slab, sub aspect terapeutic.

Postul, așa cum e înțeles azi, are în principal rolul de a obișnui cu ideea unei discipline alimentare. Însă posturile adevărate, cu forță terapeutică psihofizică reală, sunt postul intermitent și postul doar cu apă, mai lungi ori mai scurte.