Chiar dacă e clamat, chiar dacă e așezat la baza edificiului juridic, care-l consideră pe om ca pe o ființă rațională care e capabilă să distingă binele de rău și să urmeze binele, teologia ortodoxă nu prea a făcut uz de conceptul de „liber arbitru”.

E adevărat, omul e o ființă rațională, capabilă să distingă binele de rău, capabilă să evalueze riscuri, dar aceste lucruri au zero valoare din punct de vedere moral. Ceea ce cu adevărat contează este capacitatea de a face alegeri bune, adică alegeri conștientizate și asumate. Iar asta nu are legătură cu un presupus liber arbitru, ci cu știința discernământului, după ce, în prealabil, ai exersat știința abținerii de la opțiunile facile. Cu alte cuvinte, capacitatea de a face alegeri bune e o virtute, nu o opțiune oarecare, decisă aleatoriu într-o răscruce de posibilități.

În urmă cu vreo 2300 de ani, Aristotel a spus-o clar: omul obișnuit, incapabil să privească spre orizont, va alege întotdeauna, instinctiv, plăcerea imediată. 100 din 100 bărbați neexersați în arta abținerii nu vor refuza invitația unei femei frumoase, dacă au garanția că nu vor exista consecințe neplăcute și totul va rămâne tăinuit.

Omul caută plăcere, pentru că omului limitat, inferior, animalic i se pare că găsește sens în asta, că-i dă puterea și motivația de a merge mai departe. Numai că plăcerea neexaminată, necântărită, nu aduce fericire, ci complicații.

Revenind la ideea de „liber arbitru”, aceasta este o construcție teoretică, ce ignoră faptul că omul este o ființă fundamental egoistă. În realitate, sunt oameni care au exersat prin așa-numita „despătimire” arta abținerii și a alegerilor înțelepte și alții care nici habar nu au că există o astfel de posibilitate și care nu fac chiar tot ce le trece prin minte numai și numai de frica repercusiunilor legale ori de altă natură. (Ironic este că, cel mai adesea, indivizii care se lasă mânați de instincte sunt oamenii „de succes”. Dar asta e o altă discuție…)

În literatura ascetică, aventura șlefuirii persoanei, a „dezvoltării personale” – cum se spune azi, începe cu disciplinarea și cu raționalizarea modului în care mâncăm. Apoi urmează sexualitatea, dorința de bani și putere, controlul mâniei, al stărilor depresive, al ispitei propriei importanțe ori a lipsei de sens etc.

Dar totul începe de la mâncare. Mai exact de la nemâncare, de la postul doar cu apă, mai lung ori mai scurt, când ai șansa să te vezi cam așa cum ești cu adevărat. Și atunci înțelegi și că nu există liber arbitru că, pur și simplu, ești sau nu ești în stare să analizezi, să te opui ori să cedezi la tot ce-ți dă prin minte.

Am urmărit să subliniez cât de bine m-am priceput, modul în care se prezintă libertatea interioară în posturile doar cu apă, în Fermoarul cerului. Iar mulți din cei care deja au citit cartea mi-au mărturisit că și-au redefinit ideea de libertate interioară.