Mai mult decât atât, aspirațiile monahale ale mireanului angrenat în viața socială, în special ale celui care și-a asumat crucea familiei, sunt distracția dracilor, pentru că asta anunță, întotdeauna, un mare chix existențial. Pentru că, în final, familia va fi distrusă, iar aspirațiile călugărești, spumă de fiasco.

Așadar, adevărata rugăciune a mireanului este gândul la binele familiei; postul mireanului este să se asigure că familiei nu-i lipsește ceva; înfrânarea de patimi a mireanului e să facă rai din căminul său, în care toți membrii să crească armonios trupește și sufletește;  isihasmul mireanului e să-și iubească soțul ori soția ca pe ochii din cap și să păstreze fidelitatea conjugală chiar și cu preț de sânge! Și tot așa!

Așa că moda recentă, a călugărilor deveniți consilieri spirituali permanenți ai mirenilor, e o înșelare fără margini, fără egal în istoria veche a Bisericii. La fel ar fi și dacă la un psiholog mirean ar sta la coadă, zi de zi, hoarde de monahi. 

Ideea că monahii sunt profesioniștii spiritului e adevărată, dar numai până ce începe să fie exploatată lucrativ, la negru, eventual cu tarif prestabilit.

Fenomenul guruhovnicilor mie mi se pare, pur și simplu, o renaștere șamanică cu aparență creștină. Dar nu e nimic filocalic aici și e prea puțină Evanghelie!