Moartea unui membru al familiei dar, mai ales, a unui părinte, este o lovitură groaznică pentru un copil.

Efectiv nu sunt cuvinte și durerea asta nu o cunosc decât cei care au gustat din acest amar pahar. Dar, de regulă, are Dumnezeu grijă de ei, acești copii maturizându-se mai frumos și înțelegând valoarea vieții mai adânc decât majoritatea, ajungând oameni gospodari și părinți foarte buni și iubitori. Dar despre altceva vreau să aduc vorba.

Cunosc multe cazuri în care, după nefericita dispariție a unuia dintre părinți, copilului nu i s-a permis contactul cu decedatul și nu a fost adus la înmormântare. De fiecare dată motivația este aceeași: să nu rămână copilul traumatizat, iar ultima amintire cu cel dispărut să nu aibă legătură cu dezolanta imagine a cadavrului.

În opinia mea, e complet greșită această logică și să spun și de ce:

– moartea este parte din misterul vieții și un copil poate procesa acest lucru, cu resursele sale de înțelegere;
– dispariția subită din viața unui copil a unui părinte și, ulterior, indicarea locului de odihnă în cimitir, introduce o perplexitate chinuitoare prin lipsa din narațiune a verigii morții și înmormântării;
– imaginea mortului nu este traumatizantă. Mai traumatizantă este subita, inexplicabila dispariție a celui iubit. Un mort are liniștea lui, pe care o transmite și celor care îl privesc. Zbuciumul vieții s-a încheiat.
– văzând trupul neînsuflețit, copilul poate procesa mai ușor ideea de suflet, de veghere a celui plecat asupra celor dragi din locul veșnic cu verdeață, fără durere sau suspin!
– rămâne o povară teribilă de explicații pe cel rămas în viață și, mai târziu, înfiorătoare reproșuri se pot ivi.

Doamne Sfinte, ține în pază familiile, de dragul copiilor, și fă scut de tărie împrejurul celor prin a căror inimă a trecut sabia acestei dureri!