S-au scurs 3 ani de când Părintele și marele Profesor Florin Bucescu a trecut în lumea unde nicio caracudă nu-și deschide gura, unde nimeni nu scade tonul, iar armoniile sunt îngerești!

Bucescu a fost un profesor uriaș, pasionat de muzică până dincolo de cer! Acest om nu avea noțiunea de oră plătită! Nu-l interesa așa ceva! Lucra cu noi oricât, organiza pregătiri peste pregătiri, întâlniri în afara orarului. Vă jur că așa ceva n-am mai pomenit!

E viu în inimile noastre, a celor pe care ne-a introdus în nemuritoarea artă a psaltichiei! E încă viu, în sufletele noastre, cu râsul lui inconfundabil, cu impostația lui babuinică, cu glumele lui groase, ca pentru băieți, cu moralitatea lui impecabilă, cu cheful lui de viață, pe care-l afișa, chiar și când nu-l avea!

Îl iubeam și ne temeam de el, în egală măsură! Când intra la oră, ne simțeam ca niște fecioare în noaptea nunții, îngrozite că urmează partea cu sânge! Dar câtă frumusețe era la orele lui! Mă refer la cele în care cânta toată clasa, nu la cele în care umplea catalogul de 2 și 3 și sfărâma media generală la tocilari; ori la cele în care punea note în rubrica de absențe sau punea nota unuia, la rubrica altuia: „Rămâne așa, că nici tu nu meriți mai mult!”.

Am avut șansa de a sluji împreună cu el vreun an, în 2010-2011. Era adevărat, era natural, era demn, era cel de care nu te apropiai cu prostii, de care nu te săturai să-l admiri. Mă uitam la el, cum i se boțea fața ca un staniol când falsau cei de la strană!

Cred că i-am rămas în memorie pentru o caricatură pe care i-am făcut-o, la care a râs cu lacrimi când a văzut-o! Muzical, n-a fost cazul!

Așază, Doamne, cu sfinții, pe neuitatul Profesor, Florin!