Ziua sfântului Ilie îmi amintește, an de an, de o pățanie prin care am trecut pe la vreo 9 ani.

Foarte pe scurt. Am mers la scăldat cu tata și cu nenea Fănică, fratele tatei (Nașul meu de botez, Dumnezeu să-l odihnească!) la Moldova, râul de la marginea satului. Distracție, bălăceală, bulboană, bâldâbâc! Unde-i Nicușor?! Au sărit toți să mă caute! Nimic!

După vreo 15 minute, mă zărește cineva mai la vale, unde râul cotea, scos la mal, cu fața în apă. M-au tras afară din apă, au încercat să mă resusciteze. Nimic.

M-a luat tata pe un umăr, ca pe un sac, să mă ducă acasă mamei, să mă îmbrace frumos, să mă pună într-o cutiuță și să mă așeze pe dealul unde se odihnesc strămoșii! Dar sărind un șanț cu mine pe umăr, datorită șocului, am revenit la viață. Am început să mă zbat și să urlu incoerent. După o vreme am căzut într-o stare comatoasă.

M-au dus așa la spital la Pașcani. După câteva zile m-am trezit, cu o amnezie puternică, iar memoria de scurtă durată nu mai funcționa deloc. Refluxul acestei stări a durat mai bine de-o săptămână.

M-au întrebat mulți dacă am văzut îngeri sau vreun tunel cu vreo luminiță la capăt ori altceva. Nimic de genul! Am un singur flash, exact de la hotarul dintre lumi, când apele mă cuprinseseră și mă trăgeau în adânc. Râul Moldova trasează limita de hotar dintre satul meu, Cristești, și satul vecin, Timișești. În ultimul moment, când am simțit că am ajuns la capătul ghemului vieții, m-a cuprins o pace de nedescris, o bucurie fără margini.

Dar, tot în acea clipă, în sufletul meu a apărut un ultim dor: să mai arunc o privire la Cinuc, falnicul deal pe spinarea căruia se află, după Dumbravă, Codrii Pașcanilor. Acest deal se află la răsărit de casa noastră și la el mă uitam, ori de câte ori ieșeam pe poartă. Am reușit, cumva, să mă întorc spre Cinuc, l-am privit, sufletul i-a zâmbit și asta a fost.

Cum m-a marcat această pățanie, mai târziu? Vă povestesc!

Cristeștiul, fiind un sat ale cărui origini se pierd în negura vremurilor, este populat, în primul rând, de un număr de vreo 15-20 de familii mari, cu ramificații genealogice ample. Din acest motiv, nunțile erau evenimente care adunau mulțimi de oameni, iar înmormântările și mai și!

Copil fiind, eram impresionat mai cu seamă de înmormântări. Și eram de-a dreptul fascinat de înmormântările oamenilor tineri, pentru că veneau cei mai mulți oameni, iar jalea era atât de mare, că plângea până și preotul! În mintea mea, acesta era semnul clar al importanței în lumea satului. Al statutului, cum am spune azi!

Ei bine, în mintea mea de copil alintat până la nori, de „fetiță cu șurubiță”, cum îmi spunea mama, care mult și-a dorit să mai nască o soră soră-mii, eu credeam că-s cel mai important din sat, așa cum mă simțeam în curtea noastră! Și mă gândeam, când mergeam la înmormântări: „dacă aș muri eu, cred că ar veni tot satul la înmormântare, ba și din împrejurimi, iar preotul ar plânge cu lacrimi de sânge”, cum auzisem în basme!

Numai că, atunci când am revenit acasă de la spital, după două săptămâni și mai bine, am fost tulburat de cât de mult s-au schimbat câmpurile. Nu-mi venea a crede că păpușoii crescuseră în lipsa mea, că puii se transformaseră, nepăsători, aproape în găini! Dar cel mai tare m-a durut că Neluța, o oiță pe care o îmblânzisem de mică și care mergea după mine oriunde, ca un cățel, nu m-a mai recunoscut, se sălbăticise…

Ce să mai zic că prea puțini dintre vecini știau de pățania mea, iar din sat nimeni…

Într-un fel, atunci s-a încheiat copilăria mea! Egocentrismul caracteristic vârstei s-a risipit din sufletul meu ca fumul frunzelor pe care le ardeam toamna, după ce cădeau din copaci și le adunam grămezi.

Conștientizam atunci tăios că sunt un fir de praf într-un univers care-și vede neabătut de rosturile sale. Că, într-un fel, nu-i nici o diferență între mine și un gândac călcat din greșeală, care moare neștiut de nimeni.

Până la urmă, nu era nicio șmecherie să mori, doar ca să te plângă o oră satul! Viața trebuie să fie altceva, mai mult de atât!

Aproape nepăsător, chiar ironic până atunci, am început să devin tot mai atent la bunica mea de pe mamă, o femeie deosebit de evlavioasă, o sfântă! Am început să merg mai des la biserică, tot mai convins că acela era drumul pentru întrebările mele. Aveam o Biblie în casă, am început să citesc din ea, de capul meu, căci n-avea cine să mă îndrume. Și, tot mai mult și mai mult, eram convins că trebuie să fac ceva cu adevărat important cu viața mea, să o dedic pentru ceva ce cu adevărat merită efortul. Cam atunci am luat hotărârea de a deveni preot și mi-am menținut-o până la o vreme.

Și, cam tot pe acolo sunt rădăcinile intoleranței mele la compromisul moral, în ograda Domnului. Iar pentru mine, lumea bisericească, s-a dovedit a nu fi o cale simplă, ce m-a pus adesea în fața unor alegeri nu ușoare. Mai ales că nici eu nu-s tocmai pâinea lui Dumnezeu…

Așa că azi sunt un diacon prost, cu nevastă și copchil, vorba lui Creangă, care nu e nici bogat, nici prea frumos, nici prea deștept, dar care nu l-a trădat pentru nimic pe copilul de 9 ani, care a gândit atunci că viața e prea fragilă și prețioasă ca să o murdărești, să o mozolești în compromisuri, doar de frica morții!