Eram prin clasa a X-a de Seminar. Căminul nostru era hăt, dincolo de capătul Copoului, la vreo 4-5 km mai departe de unde întorc tramvaiele, fix în actuala clădire a fițosului hotel și restaurant „La Castel”, la hotarul Iașului cu Breazu. 

Condițiile de trai acolo erau dincolo de înspăimântător! Nu aveam apă caldă, iar încălzirea camerelor iarna se făcea la sobe cu lemne. Lemne pe care tot noi le crăpam cu topoare, afară. Topoare aduse, cu trenul, de acasă.

Acuma să nu vă gândiți că am făcut Seminarul pe timpul lui Vasile Lupu sau Constantin Mavrocordat! Nu! Era în 1998, ani numărați de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos!

Din cauză că încălzirea camerelor se făcea prin degajare de energie termică rezultată din oxidarea ligninei, conținută de lemne, prin expunerea acestora la plasma flăcărilor, rezultă, logic, că atunci când ne întorceam din vacanța de iarnă, în clădirea neîncălzită 3 săptămâni, era un cancer de ne-ar fi înghețat ouăle, dacă ne-am fi întors din vacanța de Paște. 

Așa, era cât de cât bine, deoarece punctul de îngheț al slăninei e mult mai jos. 

Ce voiam să spun, de fapt, e că toaletele înghețau bocnă și nu se mai puteau utiliza în Anul Nou, o bună bucată de vreme! Se putea utiliza însă, pentru obșteștile neputințe, păduricea din spatele clădirii, în cele mai bune condiții, atât pe cer senin, cât și pe viscol.

Păduricea la care mă refer este actuala, de mare fiță, grădină-terasă de „La Castel”. 

Acele amintiri au rămas atât de vibrante în mintea mea încât și acum, când merg „La Castel”, în superba grădină-terasă, sunt foarte atent pe unde pășesc. 

Dar să revenim căci, ce vreau, de fapt, să vă povestesc, n-are nicio legătură cu ce v-am povestit până acum! Scuze pentru introducerea cam lungă, dar abia acum urmează intriga și celelalte! 

Așadar, intriga s-a produs într-o oarecare zi de sâmbătă, probabil de toamnă sau de iarnă. Ori de primăvară.

În camera din cotețul, pardon, căminul descris în vibrante imagini anterior, ne găseam patru băieți: Radu, zis Broască; Ciprian, zis Moacă; Cosmin, zis tot Moacă și eu, zis Hulpoi, că oricum era destul. 

Noi patru eram niște adolescenți de 16-17 ani, absolut normali, dar diferiți prin înfățișare, pasiuni, rezultate școlare ori lipici la fete. Însă, în acea zi, probabil datorită unei alinieri neobișnuite a planetelor, eram uniți de un simțământ care ne domina ființele tuturor într-o extraordinară simfonie intestinală. V-ați dat seama: eram rupți de foame!

Ce să facem, ce să facem…

— Haideți să mâncăm pe unul mai slab, bătrân și bolnav din cămin! 

Nu mergea; pentru un asemenea motiv riscam să fim opriți de la împărtășanie.

Ne-am pus pe căutat prin dulapuri, pe sub paturi. Am găsit, cu această ocazie, tot felul de lucruri stricate, mucegăite, că și acum mă mir cum de nu ne-au băgat alea în spital ori n-am murit prin somn din cauza lor! Dar să trecem și peste aceste amănunte!

Partea frumoasă e că am găsit și 5 cartofi, lucru care ne-a dat o bucurie biblică, de parcă am fi fost în gloata de evrei care a părăsit Egiptul, în dimineața în care a căzut prima dată mana!

Dar ce poți face cu 5 cartofi? 

Dar ce nu poți face! Totuși, în cazul de față puteam doar să-i fierbem, pentru că nu aveam decât o oală de vreo 3 litri și apă de la chiuvetă.

Poftim? Unde-i fierbeam?

Aveam un reșou obosit, pe care-l băgam dimineața în priză, iar pe la prânz se încălzea. 

Buuun. Am curățat cartofii, eliminând nu mai mult de 1.5 microni din coajă, i-am spălat rapid, să nu irosim prea mult amidon, i-am tăiat în patru, apă în oală și la fiert cu ei! 

Stăteam și ne uitam toți 4 în oală, numărând cum apar bulele de gaz pe pereții acesteia. Teribil de greu mai apăreau!

Mări, după vreo jumătate de oră a început să se formeze un abur timid deasupra apei

Faptul că lucrurile mergeau atât de bine ne-a încins neuronii în așa măsură încât, ca de nicăieri, mai multe idei geniale și-au făcut apariția în încăpere:

— Hai să căutăm la băieți niște morcovi!

— Și niște ceapă!

— Și niște bulion!

Vă dați seama? Nu eram niște genii individualiste! Eram niște genii care-și depășiseră egoismul și care colaborau pentru binele comun, al nostru și al urmașilor care urmau să iasă din coapsele noastre!

Am rupt ușa, risipindu-ne prin cămin, care încotro!

Ne reîntâlnim în cameră după 10 minute și, ce credeți?, aveam și câțiva morcovi și două cepe și vreo două linguri de bulion uscat, într-un fund de borcan. Minunat, nu?

Hai să sărim la momentul în care noile ingrediente copulează cu cartofii care, deja, aveau vechime de vreo oră în oală!

Ce bucurie! Ce supă de vis vom avea la jumătatea distanței dintre prânz și cină! Doar că, adăugând noile ingrediente reci, în zeama cu cartofi, care, oricum, abia se scremea să fiarbă, a prăbușit temperatura cu 20-30 grade sub pragul de fierbere.

Neavând un capac, ce Dumnezeu puteam improviza în loc? Cărți? Masa întoarsă cu picioarele în sus? 

Dar o idee elegantă își face loc din strălucita minte a lui Broască! Vom împrumuta de la colegii de la Patrimoniu o sticlă pe care ei pictează icoane!

În 5 minute oala era acoperită etanș de o bucată de sticlă de mărimea unei coli A4. În 10 minute conținutul clocotea! 

Doamne, Slavă Ție, pentru inteligența cu care din belșug l-ai înzestrat pe robul Tău, Broască!

Ridicăm sticla, adăugăm bulionul și un pic de sare! Doamne, ce miros! 

Mai lăsăm? Hai, încă 5 minute! 

5, 4, 3, 2, poc! 

A crăpat sticla, oameni buni!, prefăcându-se în zeci de cioburi, care s-au adăugat la compoziția din oală! În același timp, aburii delicioși au îmbrățișat voluptos și cinic întreaga cameră, de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat!

Eram flămânzi, dar la foame, să știți, omul gândește mai limpede. Am înțeles foarte clar cum stăteau lucrurile. N-am avut puterea să ne privim în ochi. Ce ne-am mai fi putut spune? De unde energie să ne mai spunem ceva?

Era ora 4 după-amiază. O oră foarte bună să tragi un pui de somn. Pentru a doua oară în acea zi gândeam toți la fel. Ne-am băgat tăcuți în paturi, cu fețele la perete. Când ești trist, fără speranță și flămând adormi mai repede decât atunci când ești doar flămând…

Și a fost seară și apoi dimineață și habar nu am ce-am mai făcut în ziua următoare.