Încă o povestioară despre adolescenți flămânzi și ingenioși, dar lipsiți de noroc. Finalul este tot trist pentru protagoniști, dar vesel pentru cititor. 

E sâmbătă. Tot o sâmbătă a foamei. 

Poate sunteți interesați să aflați cum de ziua odihnei pentru Domnul și poporul său ales devenise o zi de zarvă și tulburare în pântecurile noastre. Dacă chiar sunteți, mi-ar fi plăcut să vă pot oferi o poveste pe măsură, dar n-am cum, pentru că adevărul este banal, ca unele predici de la Trinitas. 

Pur și simplu, de luni până vineri, aveam cartelă la cantină la Liceul Pedagogic iar duminica, fie mergeam la biserică și prindeam noi o lăcustă pe-acolo, fie mai veneau colegi de-acasă și-atunci praznicul era și mai mare! 

Și, uite-așa, sâmbăta, cu totul și cu totul împotriva voinței noastre, se consacrase ca ziua fără proteine, înainte ca dietele de acest fel să devină cool.

Condițiile de trai în cămin erau, în linii mari, la fel de infecte ca în episodul precedent, dar moralul nostru era semnificativ mai ridicat, pentru că-mi amintesc sigur că era primăvară, iar toaletele erau acum dezghețate.

Ce n-am spus data trecută e că, spre deosebire de camerele vecinilor, camera noastră era înzestrată cu un balcon. Balconul ne oferea un teribil avantaj tactic, permițându-ne să ne infiltrăm în rețeaua alimentară a vecinilor mai cumpătați cu resursele, să ne băgăm adică nasurile și limbile în pungile și borcanele lor, depozitate pe pervaz. Numai că nici inamicul nu e prost la nesfârșit, mutându-și de la o vreme rezervele în colțul opus, inaccesibil al pervazului.

Cum vă spuneam, foamea își făcuse un obicei să-și arate colții sâmbăta, dar asta nu înseamnă că noi nu știam de luni ce urmează să se întâmple și că nu căutam soluții la nefericirea pe care o aducea, de fiecare dată, week-end-ul. 

În acea săptămână, ochii noștri au clipit umed mai ales spre pervazul din stânga, unde trona un borcan de vreo 5 litri, fin verzui, de producție ex-URSS, bine închis cu un capac etanș. Prospecțiile de intelligence îl dădeau ca proprietar al borcanului pe Veaceslav I., un uriaș cu suflet de înger. Oricum, trebuiau luate precauții pentru că nu existau date cum reacționează acest tip binecuvântat de uriaș, când te surprinde în cămara lui.

Nu am putut stabili cu certitudine ce putea fi acel conținut alb din borcan dar, după prognozele noastre, paleta de posibilități se întindea de la chișleag până la grăsime de porc, cu posibilități intermediare precum smântână, unt, brânză maturată. Oricum am fi dat-o, era clar un loz câștigător!

Sâmbătă dimineața, ocheadele din cursul săptămânii au luat o întorsătură obscenă, evoluând spre gesturi cu limba pe buze. Și de aici imaginația a plusat spre senzații de apucare cu ambele mâini a borcanului, în vreme ce nasul adulmecă gaura sa descăpăcită.

Dar hai să grăbim un pic ritmul.

În doi timpi și trei mișcări s-a constituit comando-ul și planul de intervenție, plan care, pe cât de simplu, pe atât de genial:

4 flăcăi mergeau jos, cu o pătură, pe care o țineau întinsă de colțuri, la preluare. Un drug (cum s-ar fi zis în patria borcanului) rămânea sus în balcon și, cu coada unei mături, încuraja borcanul să sară fără frică și să aibă încredere în cei de jos.

Ei, spuneți, acuma, ce credeți a funcționat planul? 

Păi, normal că a funcționat, că doar nu eram niște cretini! Sau, mai exact, cum avea să se dovedească în câteva minute, unul dintre noi, de fapt, era!

Borcanul sare, pompierii de jos îl prind în pătură, este rapid învelit ca un prunc, îl înșfacă în brațe Radu aka „Broască” și tulea! în cămin, pe scări, în cameră.

Bucuria noastră atinsese cote orgasmice. Transformasem o sâmbătă sumbră într-o sâmbătă mare, într-o sâmbătă a sâmbetelor în care nu vom cunoaște foamea, nici întristarea, nici suspinul. 

Broască, în fruntea bandei, ajunge la ușă, pune mâna pe clanță și… oh, Doamne! și acum simt săgeata care mi-a trecut atunci prin inimă! 

Scapă, nemernicul, pruncul de ciment! Același om ne aducea pe capul nostru, din nou, blestemul cioburilor!

Am înmărmurit, privind cum chișleagul (că asta era în borcan) se întindea pe câțiva metri pătrați în fața camerei. Ne venea să-l omorâm pe blestemat! 

Numai că, exact în acel moment, a deschis însuși Veaceslav ușa la camera vecină. Într-o secundă eram în camera nostră, sărind ca niște gazele peste iazul de chișleag. Broască a încercat să se adăpostească și el în cameră, dar l-am împins afară și am încuiat ușa, sperând din străfundurile sufletelor noastre ca Veaceslav să-l omoare pe idiot. Sau măcar să-l ologească și să se retragă singur de la Seminar.

Dar de unde! Surse exterioare ușii noastre au relatat că blândul uriaș nu doar că nu i-a îndoit șasiul lui Broască, dar l-ar mai fi ajutat să și facă curat…