Omul, ca să-și păstreze sufletul sănătos, trebuie să aibă milă de ceilalți, adică să se asemene cu Dumnezeu, care este atotmilostiv.

Dar cu facerea de bine este o problemă.

Și acest lucru îl spune și înțelepciunea populară în nenumărate proverbe, dintre care preferatul meu e: binele făcut aruncă-l în apă.

Adică faci binele și mergi mai departe. Nu te mai uiți înapoi să vezi ce se întâmplă cu binele făcut.

Dar cele mai mari complicații apar când îți ajuți apropiații, pentru că în ecuație intră invidia, care poate face praf orice gând bun și orice faptă nobilă.

Ați înțeles ideea, nu o mai dezvolt.

De aceea, cred că binele trebuie făcut cu smerenie, iar ocazia de a ajuta pe aproapele trebuie privită ca pe o șansă de la Dumnezeu.

De asemenea, recunoștința e facultativă. Îl înnobilează pe primitorul binelui, dar îi poate fura meritul făcătorului de bine.

Dincolo de toate, mai este un lucru important de luat în considerare: nu te pui pe tine în dezavantaj ori pericol, făcând un bine altuia.

În Filocalia se spune: nu boci mortul altuia, când ai și tu mortul tău pe laiță.

Și tot în Filocalia se spune că de vezi pe unul că se îneacă, nu-i da mâna, că te trage și pe tine: întinde-i capătul toiagului!