Am dormit bine, dar ridicatul dimineața din pat a fost foarte greu.

Nu-mi dau seama dacă senzația de nivel foarte scăzut de energie e de la post ori de la o oboseala acumulată în ultimele zile. Sau poate e de la amândouă.

Am mers cu fetele la Palas să mai completăm stocul de rechizite și mă simt ca o stafie, ca un mort printre cei vii. Nu-i vorba că e o stare rea, dar sentimentul de apatie e atât de intens! 

Îi privesc pe toți că molfăie câte ceva și mi se pare amuzant gândul că eu n-am mai făcut asta de 31 de zile. 

Senzația de foame din ziua precedentă parcă a fost azi și mai clară. Însă sunt determinat să continui.

Pe lângă motivația principală pentru care țin acest post și pentru care intenționez să-l duc cât de departe se poate e și extazul pe care știu că mă așteaptă, la reînceperea alimentării. 

În plus, mi-e foarte clar că acest post este un exercițiu de voință. E o formă de prizonierat, însă un prizonierat cu cheia eliberării la purtător. Ce mă împiedică să mănânc și să-i pun capăt postului? Nimic în afară de propria alegere.

Totuși, chiar dacă nu identic, senzația de foame seamănă mult cu cea resimțită la finalul postului de 33 de zile, pe care l-am ținut în 1 martie – 2 aprilie 2023. De data asta voi forța limitele, fiindcă doresc să merg mai departe.