M-am trezit la 6, după un somn fără întrerupere. Același somn neobișnuit de adânc și odihnitor, despre care nu voi mai pomeni pentru că știu că așa va fi de acum înainte. Așadar, despre somn nu voi mai aduce vorba doar dacă vor apărea schimbări de vreun fel.

A fost o zi bună, nu chiar ca cele precedente, dar nu mi-a dat motive să mă plâng. Am rezolvat mai multe lucruri prin oraș, am dus-o pe Natalia la cursurile de vioară și pictură, plus altele de-ale mele.

La prânz le-am făcut fetelor niște paste, cu ulei de măsline, parmezan, roșii uscate și gorgonzola. Am fost acoperit de felicitări! Le-am privit cu plăcere cum au savurat porțiile.

V-am spus deja că, în faza aceasta a postului, nu mai există pofte și, cu atât mai puțin, dorința de a mânca.

Altceva: deși sunt în ziua a 16-a, deși cunosc bine acest post doar cu apă, tot nu încetez să mă minunez, de unul singur, când realizez că merg pe stradă ca un om obișnuit, fără nici cel mai vag semn ce-ar putea fi citit din exterior. 

Acest proces de cetoză, pe care omenirea l-a uitat și oamenii nu-l mai activează în corpurile proprii este un pur miracol! Adică să produci intern energia pe care o viață ai produs-o doar din combustibil extras din mâncarea ingerată, e ceva de domeniul fantasticului! Și, totuși, e o realitate!

Azi mi-au apărut foarte vagi simptome ale bolii pe care intenționez și sper să o sfărâm definitiv cu acest post. M-am bucurat, pentru că asta mă motivează să merg înainte cât mai mult.