Înainte de culcare am băut cam multă apă, din care cauză m-am trezit de două ori în cursul nopții. Când m-am trezit, nu eram în stare să deschid ochii, de parcă erau lipiți. Exact aceeași senzație, demult uitată, din copilărie.

Acest somn se păstrează și după post. Poate nu chiar la fel de adânc, dar foarte, foarte bun și odihnitor. O spun în cunoștință de cauză, ca unul care a avut grave probleme cu somnul.

Dimineață m-am trezit pe la 7, cu o stare de bine deosebită, care a tot crescut către un entuziasm aproape euforic, către amiază. Sunt niște stări tipice postului, le știam și le așteptam. E greu și nici nu încerc să explic mai mult, deoarece este un adevăr experiențial, însă acest post are în el ceva paradisiac, orientează ființa către o filtrare pozitivă și binevoitoare a realității.

Vorbesc cu soția mea că, privind din exterior, sună ca o nebunie pură să nu mănânci 15 zile și, cu toate astea, să afirmi că simți o stare de bine vecină cu extazul.

După-amiază, starea de bine s-a mai diminuat, dar nu s-a apropiat de disconfort. 

În rest, nu am dureri, amețeli, niciun fel de neplăceri. Însă, ușor-ușor, se insinuază acel plictis pe care l-am cunoscut în posturile precedente, cauzat de nemâncatul de lungă durată. Însă, de data asta, știind cum arată și cum se simte, sper că-l voi gestiona mai bine.

Spre seară m-am uitat la tv – în ultimele luni m-am uitat foarte puțin – la TopGear, pe Amazon Prime, o show care mereu mă binedispune.

Dar, ca să fiu corect până la capăt, în această perioadă nu mă simt foarte comunicativ, n-am chef de glume ca de obicei. Acest lucru l-a remarcat și fiica mea, dar pare că înțelege foarte bine situația. I-am spus să nu deranjeze niciodată un babuin care postește, glumă care a amuzat-o din cale afară.

M-am culcat pe la 0.30.