Am citit demult, undeva, ideea că secularismul este copilul rebel al creștinismului. Cred că Jaroslav Pelikan o spunea. (Aș rămâne recunoscător celui care mi-ar da indicația exactă!)

Și eu chiar cred că așa e! Toți cei familiarizați cu filosofia marilor sisteme religioase recunosc că nicio altă religie nu ar fi fost și nu este în stare să se nege pe sine și să se secularizeze! Iar dacă, în prezent, există secularism și în alte spații religios-culturale ale lumii, fenomenul îmi pare, mai degrabă, o cripto-convertire la creștinism, prin aderarea la valorile de libertate, toleranță și auto-determinare ale secularismului, care sunt valori fundamental creștine! 

Secularismul este chenoza creștinismului, adică e creștinismul devenit smerit, ca să folosească cât mai multora.

Nu cred că-și poate imagina cineva că islamul sau hinduismul ar fi în stare de așa ceva!

Lumea creștină, în ansamblul ei, trăiește acum Pilda fiului risipitor și mi se pare că stadiul în care s-a ajuns e cel în care moștenirea morală și culturală care a alimentat toate experimentele modernității s-a cam dus și, ușor-ușor se instalează angoasa și depresia. Vom vedea dacă, după acest episod, urmează trezirea, revenirea în sine!

De multe ori, când vine vorba de conservatorism și progresism, mă gândesc la aceste două curente ca la cei doi fii din parabola amintită. Și cred că e în zadar să mai spun care ce e!