Nu cred că poți educa armonios sufletul unui copil, fără măcar un pic de duhovnicie, de spiritualitate, de religie. Iar pentru mine, care am o idee despre marile religii ale lumii, creștinismul ortodox este fără egal! Că, dacă aș avea cel mai mic dubiu că nu-i așa, n-aș ezita să-i ofer copilului meu ce-i mai bun!

Acum vreo nouă ani am avut o ciocnire teribilă cu un mare șef bisericesc. Pe o chestiune de gravă neregulă financiară, descoperită în departamentul pe care eu credeam că-l conduc. I-am cerut imperativ să facă ordine. La schimb, m-a numit nazist și mi-a cerut demisia! Desigur, mi-am dat-o, că oricum n-aveam altă opțiune.

Aproape m-a dărâmat întâmplarea. N-am mai slujit câțiva ani. 

Apoi, când a venit pe lume fiica mea, am zis că nici nu o botez. Să se boteze singură, dacă o vrea, când o vrea.

La insistențele soției și ale familiei am botezat-o, la 6 luni.

Nu a auzit de „Doamne-Doamne”, de rugăciune, nimic, până pe la vreo 3 ani când a intrat din nou într-o biserică, pentru prima dată, de la Botez.

Când a văzut icoana Maicii Domnului cu Pruncul — era prima dată în viața ei! — zice: „Uite, tati, e mami cu Nati!”.

M-a copleșit! 

Au năvălit peste mine mii de gânduri și întrebări! Cum era posibil?! Cum a făcut o asemenea asociere privind imaginea schematică a unei icoane bizantine? Dar sufletul pur de copil a văzut iubirea arhetipală a maicii pentru pruncul ei!

Aia a fost dovada că sentimentul religios este o necesitate a firii umane. Am făcut o întoarcere de 180 grade a abordării pedagogice.

Așa că Dumnezeu a revenit în universul familiei noastre, iar noi, părinții, am redevenit iarăși copii.

Un copil nu poate înțelege ce e ascultarea, dacă nu vede ascultare și tăirea voii la părinți. A soților unul față de altul și față de Dumnezeu!

Dumnezeu vrea să scoatem la iveală ce e mai bun din noi. Iar copilul acceptă mai ușor imperativele, obligațiile, dacă vin de la o autoritate transcendentă, decât dacă vin de la tata ori de la mama. Copilul acceptă mai ușor regulile, dacă și părinții se supun lor, dacă toți suntem copiii lui Dumnezeu. 

Apoi, concepția de viață a copilului se formează mai optimistă, mai încrezătoare, dacă copilul este familiarizat cu ideea de providență, de grijă a lui Dumnezeu față de făptura Sa. Iar dacă Dumnezeu este bun și iubitor, și copilul tinde să devină la fel: să fie atent la cei triști și aibă grijă de natură și de făpturile necuvântătoare.

Fără Dumnezeu, un copil crește într-un deșert lipsit de speranță, un univers de angoasă, un tărâm al anxietății și al fricii!