Până pe la vreo 30 de ani, am fost un timid. Reușeam să o camuflez bine, dar numai timizii știu care este consumul nervos pentru acest tip de camuflaj. Apoi m-am vindecat instantaneu, cu o frază de la sfântul Ioan Scărarul, care zice că timiditatea e simplă slavă deșartă!

Am fost preocupat cum se crește un copil, să nu fie timid, cu mult timp înainte de nașterea Nataliei. Eroarea în care cazi adesea, atunci când educi – și pe toboganul acesta alunecă și parentingul actual – este că dacă îi explici copilului, ai rezolvat problema! Personal, nu cred în educația copiilor de vârstă mică (sub 7 ani) cu accentul pus pe explicație și conștientizare. O fi având și asta un rol, dar e mult, mult mai mic decât se crede! Mai degrabă eu cred în non-verbal: fie că vorbim de puterea exemplului, de co-implicare sau metalimbaj.

Soluția educației pentru non-timiditate mi-a dat-o, cu mulți ani în urmă, o țigancă. Stăteam în stația de tramvai de la Mănăstirea Golia și, alături, era o țigancă la vreo 30 de ani, care ținea un copil de vreun an în brațe, așa cum țin ele, inteligent, pe șold, ca să nu pună presiune pe inelele lombare. Mai avea unul de vreo 5 ani, care o sâcâia, trăgea de ea. Îl mai ignora, se mai făcea spre el. Oricum, nu era o zi grozavă pentru biata femeie!

Apare un domn la vreo 60 de ani, înalt, subțire, îmbrăcat elegant. Electronul liber al țigăncii îl ia la țintă. Îl abordează cerându-i bani. Refuz. Drept represalii, copilul începe să-l sâcâie pe om. După câteva minute, omul strigă la țigancă:

— Spune-i, femeie, să se liniștească!

Țiganca, foarte calmă: 

— Da’ de ce nu-i spui tu?!

Bam! În mintea mea s-a deschis o fereastră! Ăsta e secretul! Noi suntem obsedați să dea bine copilul nostru în societate! Și, de când deschide ochii, îl mitraliem cu: nu e voie!, e rușine!, te ceartă nenea!, ți-am zis să nu!, vezi dacă?! etc. Și, uite-așa, se sădesc semințele sociopatiei sau măcar ale sociofobiei.

Am pomenit-o de zeci de ori pe femeia aia, i-am mulțumit și am binecuvântat-o pentru lecția de pedagogie, la care m-a făcut părtaș! 

Credem greșit că un copil este doar al părinților săi! Nu! Este al lui Dumnezeu, că El l-a trimis în lume, este al părinților și al lumii, că în lume crește și al lumii va rămâne, după ce părinții vor pleca din ea!

Așa că noi nu i-am spus niciodată Nataliei, cât a fost mică, mantrele de interzicere de mai sus! Dar cum tot trebuie să interzici, că altfel nu se poate, am făcut-o cu două formule care, cred eu, doar zidesc, fără să rănească: nu e frumos! și, mai rar: nu e bine!

Mergeam la restaurant și, pe la 1-2 ani, o lăsam să umble prin sală. Se urca în brațele oamenilor și le gusta mâncarea! Mă făceam că nu văd, dar sigur că trăgeam cu ochiul să nu deranjeze prea rău. Niciodată nu s-a plâns cineva! Dimpotrivă, hazul era maxim!

Iar dacă cineva s-ar fi plâns, aveam replica pregătită:

— De ce îi permiți, de ce nu o alungi tu? 

Convingerea mea este că inducerea unor reflexe „burgheze” prea timpurii, de autocenzură, copilului, sunt mai dăunătoare decât expunerea la o eventuală admonestare venită din partea unui străin. Caz în care, cu calm, îi poți spune atunci, justificat: să nu mai faci, că vezi ce se-ntâmplă!

Așadar, rețineți, vă rog: nu numai părinții iubesc și ocrotesc copiii, ci și Dumnezeu și lumea!