…numai că viața ne duce pe toți în situații limită. Atunci avem ocazia să vedem, să simțim și să înțelegem lucrurile într-un mod complet diferit decât o făceam înainte. Pur și simplu, deodată, avem acces la o altă realitate!

Să luăm cazul cuplurilor.

Visul oricărui cuplu e să trăiască o viață de vis, să întemeieze ceva care să-i facă să se simtă mereu bine și când sunt singuri și când sunt împreună. Eventual, în cazul acelui tip de cuplu imatur, să se simtă bine și când se compară cu alții, mai puțin „măreți”.

Dar asta nu e viața reală. Și orice om trecut de o vârstă și orice cuplu care a navigat suficient prin viață știe cum se modifică, în timp, toate acele vise de mărire pe care poate le-au avut odinioară.

Sfântul Isaac Sirul are o vorbă: „Doamne, de vei ridica ispita, cine se va mai mântui?”. Altfel formulat: Doamne, dacă viața nu ne-ar trece prin teste și încercări, cine și-ar mai putea afla limitele? Cine ar mai înțelege cum stau lucrurile în realitate? Cum am scăpa de îndoială?

Nu spun că trebuie făcut neapărat o pasiune din a căuta necazul cu lumânarea. Oricum nimeni normal la cap nu face asta! Ce vreau să subliniez e că omul credincios nu privește necazul ca pe bătaia lui Dumnezeu, ci ca pe o ocazie de a înțelege și de a cunoaște mai mult!

În viața de cuplu, necazurile întotdeauna developează realitatea afectivă. Pentru că sunt cupluri care, atunci când viața îi duce pe marginea prăpastiei, privind în hău, simt cum crește iubirea și credința în ei. Privesc prăpastia, privesc unul la celălalt și își fac planul pentru o punte, pentru a trece împreună pe celălalt mal.

La fel cum, privind la aceeași prăpastie, alții văd doar frică, egoism, urâciunea pustiirii și simt instantaneu un reflex de a o rupe la fugă pentru a-și scăpa propria piele și pentru a-și salva propriile iluzii despre viața fericită. Deodată, celălalt nu mai contează, iar faptul dovedește că relația era una de conjunctură. Probabil că celălalt nu a fost niciodată un scop, ci doar un mijloc.

Astfel privind lucrurile, îi dăm sau nu îi dăm dreptate lui Isaac Sirul?