Însă, din capul locului, trebuie să spunem că nu există o metodă de măsurare a credinței. Astfel încât nu se poate spune cine e credincios și cine nu, sau cine e mai credincios decât cine. E un mod stupid de vizare a lucrurilor.

De cele mai multe ori se confundă „înregimentarea” liturgică cu credincioșia. Adică, cineva crede că dacă merge regulat la slujbele bisericii, se spovedește, se împărtășește, asta îl face mai simpatic în fața lui Dumnezeu și preferabil în raport cu cei care nu fac la fel. E un mod riscant de a privi lucrurile.

Ritualul, în sine, nu e mântuitor și ne-o spune însuși Mântuitorul. Și din experiență pot spune că, în viața mea, rareori am zărit la cei indiferenți religios acea răutate distilată, de care sunt adesea capabili cei așa-ziși religioși. La fel, îndărătnicia și cerbicia, rar de tot se văd la oamenii neduși la biserică, pe când la cei care țin de „rânduială” le vezi adesea și în toată splendoarea lor.

Poate că acestea sunt efectele secundare sau aberante ale unei vieți religioase asumate. Poate e o acrivie nefinisată, cioplită din topor.

Dintre aceste efecte aberante, cea mai perfidă mi se pare cea deja insinuată mai sus, pe care o trăiesc unii credincioși cu ritualul la zi, dar care nu prea sunt adaptați social. Nu au prieteni, nu au relații, nu sunt recunoscuți, nu sunt apreciați, în general nu le merge bine. Iar nedumerirea lor e maximă.

Așadar, cum se explică succesul păcătoșilor și insuccesul virtuoșilor?

Înainte de a răspunde, vreau să fac o observație de ordin cultural-sociologic. În istorie, cele mai de succes civilizații și cele mai prospere societăți nu au fost edificate de mistici și de culturile inspirate de ei, ci de oameni care înțelegeau relația cu divinitatea într-o manieră mai lejeră.

În ce manieră, mai exact? În maniera în care „Doamne ajută!” nu însemna „Doamne, fă tu totul!”, ci „Doamne, mă descurc singur, că m-ai înzestrat cu tot ce trebuie!” sau „Doamne, când n-oi mai putea, să-mi sari în ajutor!”.

Și încă un lucru bine de știut: mistica nu se potrivește deloc bine cu viața socială. Cine e lovit de „fiorul” mistic, nu-l înțelege și nu-l integrează în viața sa așa cum trebuie, în jurul său se instalează inevitabil un pustiu mai adânc decât pustiul Egiptului.

Așadar, nădejdea că dacă ești la zi cu mersul la biserică, cu spoveditul și împărtășitul, asta îți va rezolva miraculos problemele vieții este o înșelare în cel mai pur sens. Pur și simplu viața nu merge așa!

Viața duhovnicească este un hobby. Poate cel mai sublim din câte ar putea exista. Însă un hobby rămâne un hobby și nu te scapă neapărat de neplăcerile vieții. Iar Dumnezeu, oricât le-ar plăcea unora să demonstreze contrariul, nu-și arată preferințele în raport cu rânduielile acestei lumi.