Cei care ați citit deja Fermoarul cerului ați observat că m-am străduit să mențin narațiunea într-un registru descriptiv-experiențial, astfel încât cartea să fie relevantă pentru cât mai mulți, deși face referire la o practică ce deschide un orizont de trăire care, de la un punct, este greu descriptibil pentru cei care nu au făcut experiența postului cu apă.

Încă persistă prejudecata că postul este un instrument circumscris complet tărâmului religios. În carte am încercat să demonstrez că această pretenție este neîntemeiată, de vreme ce postul – cel puțin în forma sa doar cu apă – așază organismul într-o stare fiziologică specifică, așa cum mâncarea induce starea de digestie. Deci postul doar cu apă activează o funcție a corpului pe care din lene, de frică ori din neînțelegerea acesteia, oamenii nu o mai activează conștient și nu îi mai înțeleg în prezent rostul și beneficiile.

Deci postul – și în special postul doar cu apă – este o practică ce are, în primul rând, efecte terapeutice de ordin fizic, dar care reverberează și la nivel psihic-sufletesc.

Nu o dată, de câte ori am adus vorba despre postul doar cu apă și efectele sale, au apărut comentatori care țineau să sublinieze inutilitatea acestuia, dacă nu e corelat explicit cu dimensiunea spirituală ori chiar liturgică. Aceste remarci, care sunt pure stereotipii, vin întotdeauna de la oameni care n-au practicat postul doar cu apă. Fiindcă, cei care l-au practicat și l-au înțeles, nu mai emană astfel de stupizenii.

Postul doar cu apă care este, de fapt, postul adevărat și unicul post practicat de Iisus, așază ființa în mod implicit pe o „frecvență” spirituală. În starea de post cu apă înțelegi la ce se referă acele expresii misterioase, precum „post și rugăciune” sau „post și priveghere”. Îți dai seama că postul din aceste sintagme nu se referă la starea pe care o ai după o masă copioasă cu produse de origine vegetală…

În fine, revenind la tema anunțată în titlu, în postul doar cu apă rugăciunea este o stare care te învăluie. În cazul meu, a apărut de fiecare dată după ziua 15 și se manifesta mai pregnant după ziua 21. Era o stare inexplicabilă de bucurie, care iradia din excepționala stare de bine pe care o trăia corpul, căreia i se adăuga o pace interioară specifică postului profund și percepția neobișnuită a ceea ce e în jurul tău.

E ca o stare de poezie sau o stare mistică, nu știu cum ar putea fi denumită mai exact! Te simți pătruns de bucuria naturii, înțelegi rostul minunat al tuturor ființelor, cum n-ai făcut-o până atunci. Totul pare o simfonie a luminii și ordinii! Însă ce m-a tulburat cel mai mult în perioadele de post adânc, a fost acel sentiment unic de conectare la oamenii din jur. Priveam chipurile trecătorilor pe stradă și trăiam un sentiment zguduitor că, pentru o clipă, mă conectam cu ei sufletește, că le simțeam bucuriile și tristețile.

Îmi imaginez cât de stranii și suspecte pot suna aceste lucruri și, din acest motiv, nu le-am relatat în Fermoarul cerului. Dar vreau, totuși, să subliniez că nu e vorba de o stare paranormală, extrasenzorială, ci că totul este efectul unei smeriri și a unei micșorări de sine pe care postul îndelungat le induce.

Apăsarea specifică postului prelungit, corelată cu acele puseuri ale unei inexplicabile stări de bine, plus starea de liniște interioară compun ceva ce, pentru mine, a fost cea mai intensă senzație de rugăciune cunoscută în viața mea.

(Teologii se vor alerta acum, bănuindu-mă de mesalianism! Să fie liniștiți, că nu e cazul.)

Pe de altă parte, mă gândeam, cum ar descifra toate aceste stări cineva care nu are o inițiere spirituală ori care nu este dispus să le traducă în cheia ascezei și misticii creștine? Pentru că eu sunt convins că acele stări ar fi experiate în aceeași manieră și cu aceeași intensitate.

Cu exactitate, nu am de unde ști, dar m-aș bucura dacă aș afla, dacă cineva mi-ar povesti.

Totuși, bănuiala mea e că sentimentul trăit ar fi al unei omenii și al unei bunătăți de mare intensitate, o revelare a unui sine ușurat de povara inerentă egoismului general, o revelare a unui sine care e o parte smerită a unei mari frății, care este omenirea întreagă.