În anul 1782 apare la Veneţia, în limba greacă, un volum masiv purtând titlul original Φιλοκαλία τῶν Ἱερῶν Νηπτικῶν (Filocalia ton Ieron Neptikon), titlu tradus în română ca: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii iar în engleză ca Philokalia of the Holy Neptic Fathers. La momentul apariţiei, Filocalia nu a stârnit ecouri deosebite însă, în prezent, judecând după reverberaţiile pe care această colecţie le-a produs în cele două veacuri şi jumătate scurse de la prima publicare şi pe care continuă să le producă, devine tot mai evident că publicarea acestor texte a fost un eveniment cultural remarcabil, poate cel mai important din spaţiul dispărutului Imperiu Bizantin, în perioada turcocraţiei.

Publicarea Filocaliei greceşti a fost meritul unui grup de editori condus de doi monahi cărturari – Macarie Notaras (1731-1805), episcop în Corint  şi Nicodim Aghioritul (1749-1809) lucrarea fiind finanţată, după cum reiese din foaia de titlu, de Ioan Mavrocordat, personaj a cărui identitate nu este deplin elucidată, dar care provine cu siguranţă din cunoscuta familie care a avut strânse legături cu ţările române în perioada fanariotă.

Termenul „filocalia” este de origine grecească şi înseamnă „iubire de frumuseţe”, referindu-se la o frumusețe interioară, sufletească, ce nu se rezumă la un sentiment estetic, ci indică și o atitudine.

Filocalia cuprinde o colecţie de scrieri provenind din răsăritul creştin şi care au fost compuse de autori de limbă greacă, în intervalul cuprins de secolele IV-XIV. În unele cazuri, în colecţia Filocalia figurează doar o parte din opera unui autor, în altele întreaga operă cunoscută. Până la prima tipărire, scrierile cuprinse în Filocalia au circulat separat, în manuscris şi au fost cunoscute aproape exclusiv în mediul monahal.

Majoritatea scrierilor Filocaliei nu ascund intenţii de popularizare, ci aproape exclusiv de iniţiere, adresându-se fie unui auditoriu care a cerut respectiva scriere, fie unui public presupus interesat, dedicat modului de viaţă filocalic. Un alt motiv pentru care operele părinţilor filocalici au avut o circulaţie restrânsă (pe lângă costul ridicat al manuscriselor şi a specificităţilor conţinutului) vizează un aspect de natură paideică. Acesta constă în neîncrederea celor care intrau în contact cu aceste scrieri (cel mai adesea monahi) că ele ar putea fi corect înţelese şi, cu atât mai puţin, utile cititorilor care trăiesc într-un context complet diferit de cel care le-a creat. Mai exact, a existat neîncrederea că acestea pot produce efectele promise nemediat, în afara mănăstirii (a vieţii monahale, în general) şi a relaţiei nemijlocite magistru-discipol.

Cu această obiecţie s-au confruntat şi editorii primei ediţii a Filocaliei greceşti, care au avertizat în prefaţă că unele lucruri pot fi înţelese greşit în lipsa unui îndrumător spiritual cu experienţă. Totuşi, aceştia şi-au asumat faptul că unii vor înţelege greşit textele cuprinse în Filocalia, considerând că cei care vor beneficia de pe urma acestor conţinuturi vor fi cu mult mai numeroşi.

Înfrângerea acestei temeri de către Macarie din Corint şi Nicodim Aghioritul a fost motivul pentru care Filocalia greacă a ajuns prima sub tipar şi nu cea în limba slavonă, tradusă de adevăratul pionier al revalorificării textelor filocalice: sfântul Paisie Velicikovschi, stareţ al Mănăstirii Neamţ (1779-1794).

Traducerea în slavonă a textelor filocalice, reunite sub titlul Dobrotoliubie, au fost tipărite în 1793, la insistenţele mitropolitului Gabriel al Sankt Petersburgului. Ulterior lărgită şi mereu republicată, Filocalia slavonă, tradusă de Paisie Velicikovschi, a marcat profund spiritualitatea şi cultura rusă a secolului al XIX-lea. Exemplul cel mai adesea menţionat în această chestiune este scriitorul Feodor Dostoievski, în opera căruia pot fi recunoscute numeroase influenţe filocalice, fapt explicabil prin strânsele lui legături cu Mănăstirea Optina – cel mai important punct de iradiere filocalică în Rusia veacului al XIX-lea.

În tot cazul, prefacerile radicale din Europa, mai întâi de natură ideologică, apoi politică şi socială, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la începutul secolului al XX-lea, perioadă care cunoaşte o ascensiune fulminantă a pozitivismului inflexibil şi a raţiunii autonome, a dat puţine şanse afirmării la scară largă a Filocaliei, dovedindu-se faptul că „unele cărţi nu au fost compuse atât pentru timpul lor, cât mai ales pentru generaţiile următoare”.

Epoca afirmării Filocaliei pare să fi început la mijlocul veacului al XX-lea, când începe a fi tradusă în tot mai multe limbi europene, iar termenii Filocalia, filocalic tind să pătrundă tot mai mult în limbajul comun, indicând o anumită abordare a vieţii şi realităţii.

Una dintre cele mai impresionante traduceri ale Filocaliei este cea în română, realizată de părintele Dumitru Stăniloae, într-un interval de aproape jumătate de veac (volumul I apare în anul 1948, iar volumul al XII-lea, în anul 1991).

Traducerea românească a Filocaliei este cea mai amplă, părintele Stăniloae adăugând textelor cuprinse în versiunea greacă și alte opere, pe întinderea ultimelor trei volume ale colecției. De asemenea, părintele Stăniloae a adăugat capitole introductive aproape fiecărui autor şi fiecărei opere, valorificând studiile publicate în Occident cu referire la respectivele texte, plus câteva mii de note de subsol, care explicitează şi dezvoltă noţiunile mai dificil de înţeles.

În total, versiunea românească a Filocaliei se întinde pe 5358 pagini.

Alte traduceri

Traducerea în limba engleză a Filocaliei a fost iniţiată în anii ’50 ai veacului trecut, în Marea Britanie, după ediţia rusească, la celebra editură Faber&Faber. Interesant este că această iniţiativă a fost sprijinită de cunoscutul poet, dramaturg şi critic literar T.S. Eliot (1888-1965), unul dintre directorii editurii Faber&Faber, care, impresionat de textele Filocaliei, a ignorat avertismentele că acest proiect va aduce pierderi financiare instituţiei pe care o conducea. Realitatea ulterioară a contrazis temerile contabililor editurii, selecţiile filocalice editate bucurându-se de un succes remarcabil, fapt care l-ar fi determintat mai târziu pe T.S. Eliot să afirme că: „Niciodată nu am pierdut bani cu o carte ortodoxă”.

În 1979, se dă startul unei noi traduceri a Filocaliei în limba engleză, de această dată urmând versiunea originală greacă, proiectul fiind inițat de un grup de cercetători, conduși de Kallistos Ware, profesor la Oxford şi episcop ortodox britanic. Proiectată a avea cinci volume, din care până în prezent au fost publicate patru, ultima versiune a Filocaliei engleze este o traducere modernă ce conţine şi un glosar în care sunt explicitate cuvintele cheie ce definesc conceptele recurente în Filocalia.

Preocupările pentru traducerile operelor filocalice în limba franceză au început în anul 1975, până în prezent fiind traduse două volume, din totalul de patru al filocaliei grecești, luată ca model.

Versiunea italiană a Filocaliei cuprinde 4 volume, fiind alcătuită între anii 1982-1987.