În 2008, când am început studiul meu doctoral aplicat pe Filocalia, cu tema „Discipolat și formare experiențială la autorii filocalici” eram foarte îngrijorat că nu voi reuși să produc o cercetare mulțumitoare pentru rigorile impuse de Facultatea de Psihologie și Științele Educației, unde eram înscris.

Mai târziu am realizat că această temere se datora doar prejudecăților instilate în Facultatea de Teologie, cum că Filocalia ar fi o culegere de texte ascetico-mistice care, în esență, nu ar putea fi armonizate real cu abordarea științifică contemporană. Sau mai mult, conținutul Filocaliei are relevanță mai degrabă arheologică sau utilă ciudaților retro, care vor să trăiască un creștinism anacronic.

După primul an de studiu, însă, am sesizat că în limbajul operelor filocalice apăreau constant cuvinte și idei care erau complet străine limbajului folosit de Iisus și de apostolul Pavel.

Săpând mai adânc, am constatat că Filocalia preluase, de fapt, o filosofie a (să-i zicem) dezvoltării personale, la care înțelepții și filosofii Greciei antice lucraseră de vreo 800 de ani înainte de momentul propovăduirii lui Iisus.

Am înțeles atunci că geniile creștinismului de la începuturi, precum Clement Alexandrinul și Origen, au sesizat uimitoarea compatibilitate a Evangheliei cu gândirea Greciei antice, deducând mai departe că lumea fusese pregătită pentru venirea lui Hristos atât prin legea lui Moise și poporul ales, cât și prin filosofia și antropologia Greciei antice, dezvoltate de filosofi.

Pe scurt, putem spune că Filocalia este nu atât o operă cu preocupări ascetico-mistice cât, mai degrabă, un manual psihopedagogic, care urmărește dezvoltarea personală sau, cum chiar subtitlul colecției o spune, arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși.

Deci Filocalia este o carte care prezintă mijloacele prin care fiecare om își poate atinge maximumul său. Adică poate deveni un om perfect, atât cât se poate perfecțiunea să însemne în relativitatea lumii.

Iar perfecțiunea umană despre care vorbește Filocalia nu este o destinație, un loc de odihnă, ci este asumarea unei atitudini de zi cu zi, o atitudine ranforsată cu un anumit tip de principii și obiceiuri de viață.

Deci Filocalia se ocupă cu construirea unei mentalități care-l conectează pe om cu realismul vieții și-l așază de partea bună a istoriei.

Omul care și-a însușit duhul Filocaliei nu se mai sperie de ziua de mâine, înțelege diferit răutatea celorlalți, îndură suferința cu suflet zâmbitor devenind, în cele din urmă, un izvor de iubire.