Cum vorbesc despre credință, celor care nu au / nu pot avea credință
-
Nicolae Hulpoi

Sunt mii de definiții ale credinței, dar niciuna care să-i mulțumească pe toți.
Credința nu este o datorie, nu este o obligație, nu este o calitate, la fel cum necredința nu este un handicap. Ba, mai mult, sunt sfinți care spun că credința este un dar de la Dumnezeu pentru că, altfel, cum ai putea crede ce nu percepi cu simțurile?
Parada de credință este, în opinia mea, la fel de dizgrațioasă ca și parada de necredință. E o aroganță de același tip, dar de semn opus.
Credința autentică e mereu însoțită de smerenie și, într-un mod paradoxal, de libertate. Fără libertate, credința este de neînțeles, iar fără smerenie, imposibilă.
Celor care au dificultăți în înțelegerea și acceptarea credinței, le spun că aceasta este o eliberare și o fericire.
Și, de asemenea, credința este cel mai puternic activator și potențator placebo.
Care placebo, este efectul vizibil, măsurabil al lucrării credinței în sufletul și mintea omului.
Este nădejdea că totul — într-un mod cert, deși inexplicabil ca proces — va fi bine.
Iar omul este o ființă care are nevoie de speranța că totul va fi bine. Sau că, în final, “binili învinge”, cum spune un faimos jingle de la un post de radio.