Am avut un somn relativ bun și m-am trezit pe la 7.00. 

După-amiază am făcut o vizită la socrii mei. Cumva, am reușit să nu le spunem că postesc și că sunt în ziua 25 fără nicio gură de mâncare. Și-or fi dat, nu fi-or fi dat seama nu știu, cert e că nu au spus nimic.

Ce-i drept, m-am îmbrăcat și eu într-un fel care să mascheze cât am slăbit, plus că nu ne mai văzusem de ceva vreme. 

După ce am revenit acasă am citit câteva ore, apoi am ne-am plimbat cu mașina pe niște câmpuri din împrejurimile Iașului.

Seara am făcut niște aluat de pâine, pe care să-l las peste noapte la frigider, deoarece vreau să încerc o rețetă nouă cu dospire îndelungată.

Simt tot mai mult greutatea specifică acestui post, ajuns în această fază. Concret, deși mă simt foarte bine, e o anumită apăsare, un plictis… Desigur, și pe fete este o apăsare. Nu-i ușor când cineva din casă nu mănâncă atâta vreme. 

Abia în aceste condiții înțelegi valoarea mâncatului împreună și sacralitatea șederii împreună în jurul unei mese. Dar despre asta voi vorbi pe larg în altă parte.

Spre seară am mai citit vreun ceas și pe la 23 am mers la culcare.